sâmbătă, 19 februarie 2011

One Man Show

Erwin Kessler

The Balcanian in the Scrap Iron Age

The come back in force of Teodor Graur as the protagonist on the nowadays Romania art scene is a phenomenon connected not only to the creative metabolism of the artist, but also to the growth crisis of the actual culture and civilization. Teodor Graur is a symptom of the (ir)regularities of the collective psyche because the favorite procedure of his artistic expression is to “ventriloquize” the objectual world in which the contemporary homo consummator takes his daily dive.
A prominent representative of the movement of the 80’s, Teodor Graur has always had as favorite themes the small founding myths of the everyday’s modernity, from Carnita (Meat chop) of the 80’s (present in his paintings, but absent in the butcher shops), to the Star –system of the 90’s, a series of stars cut up in recycled materials (from enameled pots and washbasins to broken roofs of decayed buildings) aimed to sneer the obsession for rapid and superficial celebrity (stars, VIP’s, etc) that marked the collective mentality eager for public exhibition after 1989.
Out of the scraps of yesterday, Teodor Graur has always created the vanity fairs of today. He is the typical artist of the (l)east. His objects are subtly spectacular materializations of the society’s need to re-discover itself inside the eternally tense combination of its own limits and unfulfilled data (hidden or repressed), and of contrary aspirations, limitless in their vocation to transcend the shortage to abstract, sometimes grotesque roundness and plumpness. Nevertheless, his eye is not aggressively critical, but it’s rather ludic, observing, even accomplice.
Therefore, given its self-denouncement, Teodor Graur’s art is rather part of a fine (self-)regulation mechanism of the society. He seems to be the keeper of the secrets and deviations of our world of products which we use and which use us, which we are exhibiting to each other and which we are revealed through.
His objects capture the lack of fulfillment, the persistence of incompetence inside professionalism, the persistence of aberration inside rationality, of the absurd inside normality, of the wrongness inside righteousness. Despite their compact and visually viable character, they are frequently displaying contradiction in terms, like in Coat of Arms, the very coat-of-arms of the new series, in which a crutch is combined with a ski pole, like in the latest hammer-headed walking canes, or like in the Christmas trees skeletons with communist stars on top.

The humor and inner nostalgia of his crafty combination of objects of domestic-comic-cosmic utility prevented him from the deviation towards apparently radical, inflexible and moralizing solutions. Teodor Graur was not interested in revolution, but in the evolutionary re-involution, the cultural spinning of the society around an invisible axis, revealed through the visual action of its endeavor for better, prettier, for more useful, more resistant, for more – up to super-saturation. Like in Caragiale, Teodor Graur has always been part of the tackled subject and of the scuttled object.

Loftily precarious and laconically lyric, his objects look like prostheses of ideality. Although the artist tries to disturb the sight as little as possible, he still aims to reveal his objects as much as he can, their meaning equally belonging to him and to his public. Through the little aid he gives to the ready-made objects (not a first aid, but a second aid that changes their nature and their initial faculties), Teodor Graur’s art is rather design, a “disegno” by means of which a secret and profound plan is imposed-transposed to a world of seemingly harmless, common objects.

Rooted in the last year’s Remodern exhibition, the recuperative direction of the technical-ideological units, of the visual policies and of the stylistic ideals, inspired by modernist utopia, is carried on in The Balcanian, upon the background of nowadays’ disillusion generated by the promises and temptations of the civilization of abundance, displayed to Romania just for a few years, then taken back for undetermined period, for reasons of recession, inadequacy, exaggeration. This regression from the ideal limitless consumerism into a non-desired austerity fitted perfectly to Teodor Graur, renowned practitioner and apologist of recycling, a recuperator maximus trained during the years of bitter scarceness at the end of the communist era. But now, when the consumption of new and novelty (both material and ideational) is dramatically limited, Teodor Graur proposes a visual myth of immediate, current utility: that of dual or even polymorphous objects which satisfy and unfold a multitude of apparently urgent needs, like the double-headed hammer (in all its hilarious variants), with or without the badly-reputed sickle. At the same time, the dual objects bring forth the authentic need of comical gliding on the smooth surface of the quotidian scarceness.
The Balcanian is the SF product of a neo-primitive, post-industrial, rural-urban dystopian civilization, in which the main ability is essentially to handle the scarceness, to get along with few, generally broken objects, which continuously generates ingenious solutions, from both points of view of usefulness and of intelligible speculation. The Balcanian could have not appeared but in the actual age of scrap iron, not in the age of wroth iron of the great primeval projects. Now, in the age of the great universal patching, The Balcanian tells the (finally optimistic) story of a patriarchal figure (the creator as universal repairer), intensely active in a world in which abundance is a residue, and the residue abounds, a world in which survival becomes the ideal. Incisive, active, ludic, and lucid, this is Teodor Graur’s myth of the age.

Erwin Kessler

Balcanianul în epoca fierului vechi

Revenirea în forţă a lui Teodor Graur, ca protagonist pe scena artei româneşti actuale, este un fenomen ce ţine nu doar de metabolismul creator al artistului însuşi, ci şi de criza de creştere a culturii şi civilizaţiei contemporane. Teodor Graur este un simptom al (ne)regulilor psihicului colectiv pentru că procedura preferată a artei sale este „ventrilocarea” lumii obiectuale în bazinul căreia înoată homo consumator al zilelor noastre.
Optzecist proeminent, Teodor Graur a avut mereu ca teme preferate micile mituri fondatoare ale modernităţii cotidiene, de la Cărniţa anilor 80, care lipsea din galantare, dar se găsea în tablourile sale, pînă la Star-sistemul anilor 90, seria de stele decupate din materiale recuperate (de la oale şi lighene emailate la acoperişuri sparte, abandonate), prin care ricana obsesia celebrităţii rapide şi superficiale (staruri, vedete etc.) ce a marcat mentalul colectiv, avid de expunere publică după 1989.
Teodor Graur a confecţionat mereu, din nimicurile zilei de ieri, bîlciurile deşertăciunii zilei de azi. El este un artist tipic din zona de (r)est. Obiectele sale reprezintă materializări -subtil spectaculoase- ale nevoii societăţii de a se regăsi în combinaţia, întotdeauna tensionată, dintre limitele şi neajunsurile datelor proprii, ascunse sau reprimate, şi aspiraţiile contrare, nemăsurate în vocaţia lor de a transcende lipsurile către rotunjimi şi împliniri abstracte, uneori groteşti. Ochiul său nu este însă agresiv critic, ci mai degrabă ludic, constatator, părtaş chiar.
Arta lui Teodor Graur ţine, de aceea, de un fel de (auto)reglaj fin al societăţii, prin auto-denunţ. Artistul pare un supraveghetor al tainelor şi derivelor lumii de produse de care ne folosim şi prin care sîntem folosiţi, pe care ni le arătăm şi prin care sîntem arătaţi. Obiectele sale surprind lipsa din împlinire, persistenţa de fond a incompetenţei în chiar forma profesionalismului, persistenţa aberaţiei în raţionalitate, a absurdului în normal şi a strîmbării din îndreptare. În ciuda caracterului compact şi viabil vizual, frecvent ele sînt riguroase contradicţii în termeni, aşa cum este Coat of Arms, blazonul chiar al noii serii, în care se combină o cîrjă cu un băţ de schi, sau foarte recentele bastoane cu cap de baros ori scheletele de brazi de Crăciun cu stele comuniste-n vîrf.
Umorul şi nostalgia funciară a îmbinărilor sale meşteşugite de obiecte de uz casnic-comic-cosmic l-au ferit mereu de pericolul devierii spre soluţii părelnic radicale, inflexibile şi moralizatoare. Nu revoluţia l-a interesat vreodată pe Teodor Graur, ci re-involuţia evolutivă, răsucirea culturală a societăţii în jurul unui ax absent, dar făcut prezent tocmai prin acţiunea vizuală a ambiţiilor ei spre mai bine, mai frumos, mai util, mai rezistent, mai mult, pînă la supra-saturaţie. Teodor Graur a fost mereu, în spirit caragialian, parte a subiectului abordat şi parte a obiectului sabordat.
Fastuos precare şi laconic lirice, obiectele sale par nişte proteze de idealitate. Artistul încearcă întotdeauna să le facă cît mai puţin deranj şi totodată să le desfacă cît mai mult privirii, obiectele -ca sens- fiind, de aceea, în egală măsură ale lui şi ale publicului. Prin micul ajutor (care nu este un prim ajutor, ci un ajutor secund, ce transmută natura, datele şi facultăţile iniţiale) pe care îl acordă obiectelor ready-made, arta lui Teodor Graur ţine de design, de un „disegno” prin care este impus-transpus un plan secret, profund, unei lumi obiectuale cu aparenţe inofensive, comune.
Direcţia recuperatoare a ansamblurilor tehno-ideologice, a politicilor vizuale şi a idealurilor stilistice inspirate de utopia modernistă, începută anul trecut cu expoziţia Remodern, este continuată în prezent prin Balcanianul, pe fondul deziluziei actuale în raport cu promisiunile şi tentaţiile civilizaţiei abundenţei, care i-a fost parcă doar arătată României, pentru cîţiva ani, pentru ca apoi să fie retrasă de pe raft pentru o durată nedefinită, pe motiv de recesiune, inadecvare, exagerare. Retragerea din idealul consumului neţărmurit către o austeritate nedorită s-a potrivit ca o mănuşă lui Teodor Graur, practicant şi apologet recunoscut al reciclării, un recuperator maximus exersat în anii de vitrege lipsuri de la sfîrşitul epocii comuniste. Acum, cînd consumul de nou şi noutate (materială, ideală) este drastic limitat, Teodor Graur vine cu propunerea unui mit vizual de uz imediat, curent, acela al obiectelor duale sau chiar polimorfe, ce satisfac şi desfac cu asupra-de-măsură părelnice utilităţi urgente, cum este ciocanul cu două capete, de pildă, cu toate variantele sale hilare, cu sau fără secera de rigoare şi de frisonantă amintire. Obiectele duale însă pun totodată în scenă şi autentica nevoie de a glisa comic pe suprafaţa lucioasă a lipsurilor cotidiene.
Balcanianul este produsul SF al unei civilizaţii post-industriale neo-primitiviste, distopic rural-citadină, în care deprinderea centrală este aceea de a te descurca cu lucruri puţine şi în general stricate, de a te descurca în esenţă cu lipsa, cea care îndeamnă mereu la soluţii ingenioase atît ca manualitate cît şi ca speculaţie inteligibilă. Balcanianul nu putea să apară decît în epoca de fier vechi actuală, nu în epoca de fier forjat a marilor proiecte primordiale. Acum, în perioada marii cîrpeli universale, Balcanianul deapănă povestea -finalmente optimistă- a unei figuri patriarhale (creatorul ca reparator general), intens activ într-o lume în care abundenţa este un reziduu, iar reziduul abundă, şi în care idealitatea o reprezintă supravieţuirea. Incisiv, activ, ludic, lucid, acesta este mitul de etapă al lui Teodor Graur.